"Nu te ascunde in spatele unui diagnostic. Fii cine vrei tu sa fii!"

https://semneletimpului.ro/social/psihologie/fericire/nu-lasa-suferinta-sa-te-defineasca.html

Nu lăsa suferinţa să te definească

E ciudat cât de populară e încurajarea „Ce nu te omoară, te face mai puternic”, când este atât de evident că nu ceea ce te lovește te întărește, ci modul în care știi tu să încasezi lovitura.
Spre finalul anului trecut, BBC făcea o listă a celor mai inspiratoare 100 de femei din lume și printre acestea o nominaliza pe tânăra prezentatoare de știri, din Japonia, Mao Kobayashi.
În 2014, pe când avea doar 32 de ani, Kobayashi a fost diagnosticată cu cancer, iar în 2016 a aflat că boala a avansat la stadiul IV. Iniţial extrem de reţinută în a vorbi public despre situaţia ei (mai ales ca urmare a culturii japoneze, care descurajează discuţiile despre orice ar denota slăbiciune), Kobayashi s-a ferit cât a putut de mult să se afle că este bolnavă. Însă la două luni după ce un ziar de scandal a făcut publică vestea, tânăra vedetă a făcut un gest de curaj care a transformat-o, în timp scurt, în eroină naţională. Kobayashi a lansat un blog personal despre modul în care cancerul i-a schimbat viaţa, iar BBC spune că acesta a devenit cel mai popular din blogosfera japoneză.
© ameblo.jp/kobayashi-mao
Pe blogul ei, tânăra a povestit cum a sperat iniţial că boala va fi doar o staţie neintenţionată pe peronul vieţii și că, după ce va scăpa de cancer, se va întoarce la toate lucrurile pe care a încetat să le facă din cauza deteriorării sănătăţii ei. „Dar n-a fost așa de ușor și încă mai am cancer în corpul”, spunea ea.
Realitatea a sfidat-o ca o contrazicere violentă a unui vis legitim, acela de a se întoarce la viaţa pe care o iubea. Iar ciocnirea a fost atât de perfidă, încât, pentru o perioadă, a pus-o la pământ pe nesimţite. „Fiindcă tot ce îmi doream era ca lucrurile să revină la cum erau înainte, m-am izolat din ce în ce mai mult într-un con de umbră, îndepărtându-mă tot mai mult de persoana care voiam să fiu.”
Și-a venit în fire când medicul care o trata și care i-a urmărit parcursul timp de un an și jumătate i-a dat un sfat care i-a schimbat radical perspectiva. „Nu te ascunde în spatele cancerului”, i-a spus, iar pentru Kobayashi îndemnul a fost ca o trezire din morţi. „Atunci am realizat ce se întâmplase”, mărturisea ea. „Foloseam cancerul ca pe o scuză să nu mai trăiesc. (…) Mă ascundeam pe mine însămi în spatele durerii mele.”
Această conștientizare a ajutat-o pe tânăra prezentatoare de știri să își privească viaţa cu o onestitate mai profundă ca oricând: „Dacă ar fi să mor acum, ce ar zice oamenii? «Săraca, n-avea decât 34 de ani?» «Of, să lași singuri doi copilași așa mici…» Nu vreau ca oamenii să gândească așa despre mine, pentru că nu boala îmi definește viaţa. Viaţa mea a fost bogată și plină de culoare – am atins visuri, uneori m-am zbătut ca să îmi urmez drumul, am cunoscut dragostea vieţii mele. Am fost binecuvântată cu doi copii preţioși. Familia mă iubește și eu o iubesc. Așa că am decis să nu las timpul care mi-a mai rămas să fie umbrit în întregime de boală. Voi fi cine vreau eu să fiu.”
La un ocean distanţă, Melissa Dohme, avea doar 20 de ani când a trebuit să înveţe aceeași lecţie, dar din alt motiv. În 2012, prietenul ei, pe care îl alinta „uriașul gingaș”, s-a transformat, fără nicio avertizare, într-un monstru de nestăvilit. Într-un acces de gelozie potenţată de faptul că Melissa urma să meargă la facultate, iubitul ei, Robert, i-a tras o mamă de bătaie, încât abia a reușit să se smulgă din mâinile lui și să cheme poliţia.
L-au prins și, deși l-au eliberat după 10 ore, Melissa credea că a scăpat de ameninţare. La scurt timp după aceea, Robert posta pe Facebook că este într-o nouă relaţie, iar asta i-a întărit fetei convingerea că reușiseră amândoi să treacă peste tot. Însă într-o noapte, pe la ora 2, Melissa primește un telefon de la Robert, care îi spune tulburat că fusese la judecător de dimineaţă pentru a închide dosarul de violenţă domestică și că avea nevoie să simtă că a închis cum se cuvine și relaţia lor. Voia doar o ultimă îmbrăţișare. Melissa și-a ignorat reţinerile, a pus în poșetă un spray paralizant și telefonul mobil și a mers să se întâlnească cu el.
Robert a primit-o cu braţele larg deschise, însă atunci când le-a închis în îmbrăţișare, Melissa a simţit cum briceagul pe care Robert îl ascunsese până atunci în pumn se înfige în gâtul ei. „Primele lovituri au fost extrem de dureroase, apoi am intrat într-o stare de luptă-sau-fugi și am ripostat mușcându-l de mână. M-a lovit cu pumnii, iar eu am ţipat și am făcut tot ce puteam, însă cădeam întruna pentru că pierdusem mult sânge.” Doi adolescenţi care i-au auzit au fugit să o ajute pe fată și au sunat la poliţie. Hotărât să termine ce a început, Robert s-a dus la mașină ca să ia un cuţit mai mare și s-a întors ca să o înjunghie și cu acesta. „Voia cu tot dinadinsul să mă omoare. Știa că poliţia e pe drum și voia să termine treaba. M-a lăsat întinsă pe stradă și convinsă că o să mor. Nu mai puteam face nimic decât să mă rog ca Dumnezeu să mă salveze și să îmi dea o șansă.”
Dumnezeu i-a ascultat rugăciunea și, odată preluată de ambulanţă, după multiple intervenţii medicale, tânăra a intrat pe drumul lung al recuperării. Robert a fost reţinut de poliţiști, după două tentative de sinucidere, și a fost condamnat la închisoare pe viaţă. Melissa a avut mult de luptat până să își recapete aspectul fizic. Cele mai multe lovituri fuseseră la cap și au lăsat-o cu nasul fracturat, fără dinţi și cu numeroase semne pe faţă. Însă a perseverat și, încet-încet, și-a recuperat parţial și mobilitatea – câteva lovituri de cuţit îi afectaseră nervul facial și mușchi importanţi pentru mișcările feţei.
Astăzi Melissa este vorbitor motivaţional și lucrează într-un ONG care luptă împotriva violenţei domestice. Însă, mai mult decât atât, anul acesta urmează să se căsătorească cu unul dintre membrii echipei de pe ambulanţă care i-a salvat viaţa, Cameron.
Ca și Mao Kobayashi, Melissa mărturisea că, în ciuda suferinţei prin care a trecut, e recunoscătoare:„Astăzi mă simt pur și simplu foarte binecuvântată să fiu aici. Știu că atacul reprezintă o singură zi din viaţa mea și nu mă va defini niciodată.”
Pentru cei care le află, experienţa lui Kobayashi și cea a Melissei sunt doar două picături din ceea ce pare a fi un ocean nesfârșit de suferinţă umană și asta le ridică natural întrebarea: „Nu se poate și altfel?”. Chiar e necesar ca existenţa umană să fie un muzeu sinistru al durerii, al violenţei și al nedreptăţii? Istoriile celor două femei nu răspund la această întrebare, ba încă mulţi vor susţine că întrebarea în sine este pur și simplu lipsită de un răspuns. Însă ceea ce reușesc cele două povești de viaţă să facă este să ne invite la o altă perspectivă decât aceea, care ne este atât de naturală, a căutării cauzelor, prin extrapolare.
În loc să ne împingă firesc să generalizăm suferinţa, rememorând și comparându-le cu toate situaţiile de suferinţă pe care le cunoaștem, cele două istorii ne sugerează să facem contrariul: nu să generalizăm, ci să ne concentrăm. În loc să facem zoom-in pe suferinţă și să nu mai vedem altceva în jur, în loc să o lăsăm să devină punctul focal al înţelegerii noastre despre viaţă, suntem încurajaţi să facem zoom-out și să vedem în schimb viaţa, în care suferinţa este doar unul dintre elemente.
Ar fi, de altfel, o nedreptate în plus să îi acordăm suferinţei nu doar dominaţia unei anumite perioade din viaţa noastră, ci întreaga viaţă. Și la fel de nedrept ar fi ca, din pricina acestei perspective, să ne trăim restul timpului încercând prin tot felul de tertipuri să evităm suferinţa, de parcă s-ar putea, la un moment dat, să scăpăm cu totul de ea. Din păcate, e imposibil să scăpăm întru totul de suferinţă și eforturile în sensul acesta sunt zadarnice. Însă vestea bună este că putem fi fericiţi și în prezenţa suferinţei.
De ce? Fiindcă fericirea nu înseamnă absenţa suferinţei. Să ne uităm la câţi oameni sunt nefericiţi fără să aibă vreo durere concretă sau un minim motiv să se plângă de ceva. Fericit este acela care savurează drumul spre o ţintă anume. De aceea, în contextul suferinţei, fericirea poate fi uneori sinonimă cu încăpăţânarea de a ne redresa sau de a ne adapta drumul către scopul nostru, chiar și atunci când pe acest drum apar obstacole. Suntem fericiţi nu fugind înapoi la start, la locul acela în care încă nu întâlniserăm bariere, ci continuând să alergăm spre ţintă.
Atentatul de pe Aeroportul Ataturk din Istanbul a fost un alt context care a invitat la o repoziţionare în raport cu suferinţa inevitabilă și frica de viitor pe care o generează conștientizarea ei. Mesajul de atunci este în continuare valabil: suferinţa poate fi o artă dacă cel care o trăiește o exprimă și, prin aceasta, nu doar că își descarcă propria tensiune, ci îi edifică pe cei din jur prin exemplul lui. Până la urmă, asta înseamnă să dai un sens suferinţei, chiar și atunci când nu cunoști cauza ei. O dovadă în plus că, deși nu totul se întâmplă cu un scop, nimic nu se întâmplă degeaba.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Cum sa vorbim despre moarte

Concept nou - "Holding Space"

Ganduri bune, ganduri rele