Iertarea
articol original aici
Cum să găsești iertare după decenii de vinovăție
Congestie Viscerală, analize în lucru
Decenii mai târziu, acele cinci cuvinte pe un certificat de deces de un galben-muștar erau singura explicația pe care o aveam pentru decesul mamei mele din mai 1980, când eu aveam doar 14 ani. Întrebarea rămânea: Se omorâse mama mea? Neavând nicio dovadă, mi-am îngăduit să mă îndoiesc. M-am convins că era mai bine să trăiesc cu incertitudinea aceea decât să fiu nevoită să îmi iau rămas bun. Dar în urmă cu 10 ani, pe când mă apropiam de vârsta de 40 de ani - vârsta pe care o avusese mama când murise - am simțit că am nevoie de o rezoluție. Am fost hotărâtă să revăd faptele. Am format numărul unui medic de medicină legală, șef al departamentului de specialitate din New York City (care constatase decesul mamei mele) pentru a cere o copie a raportului de necropsie.
În două săptămâni, țineam în mână documentul de mai multe pagini împăturit oficial în trei, pe care mi-l trimisese. În timp ce citeam, îmi imaginam trupul mamei mele acoperit de un cearceaf alb și cu un cartonaș agățat de degetul mare de la picior, în timp ce era scos din încăperea metalică, strălucirea scalpelului, zgomotul făcut de mănușile din cauciuc după ce au fost trase pe mâini. Paginile raportului includeau termeni pe care nu îi înțelegeam, cantități care nu îmi spuneau nimic, segmente ale corpului pe care nici nu știusem că existau. Mama mea descrisă à la carte.
Apoi: Cauza finală de deces: Intoxicație acută cu propoxifen și diazepam. Suicid.
Lista mea cu etichete de marginalizare socială a crescut: fără mamă, lesbiană, singură la părinți, supraviețuitoare a suicidului. I-am mulțumit lui Dumnezeu că nu eram și stângace pe deasupra. Mă simțeam tristă, dar satisfăcută totodată. Până când am văzut ceva în document, ceva ce îmi scăpase cumva:
Bilet găsit la locul faptei de adus la morgă.
„S-a sinucis mama?” l-am întrebat de multe ori pe tata de-a lungul anilor, întrebându-mă dacă nu cumva încercase să mă protejeze de acest adevăr când aveam 14, și sperând că avea să mi-l spună acum că eram pe cale să împlinesc 40.
„Nu cred că mama a vrut să facă asta în ziua aceea,” îmi răspundea el. „Toate medicamentele pe care le lua au fost de vină.”
Psihiatrul ei purtător al unui nefericit nume, Dr. Dye [un joc de cuvinte, die (a muri) şi dye se pronunţă la fel], îi eliberase reţeta cu psihotrope atunci, pastilele pentru fiecare suferinţă: Torazin, antipsihoticul; Nardil, antidepresivul; Litiul, stabilizatorul de dispoziţie; Valium, sedativul. Şi trecuse şi prin terapie cu electroşocuri; o mulţime de lucruri se întâmplau în mintea ei.
Cu toate acestea, aveam nevoie să ştiu ce se întâmplase, şi îl întrebasem în repetate rânduri dacă existase vreun bilet.
„Mama ta scria o mulțime de bilete,” spunea el de fiecare dată.
Și așa și era. Existau mesaje cu „Bea-ți sucul cu vitamine!” în punga maro în care îmi punea prânzul la școală și „Gail arată ca un drăcușor sadea! (ha-ha)” pe spatele fotografiilor. Existau scrisori despre ce urma să facem într-o anume zi, cuvinte care îmi dădeau speranță. Dar ce fel de bilet urma să găsesc de data asta? Am luat din nou legătura cu biroul medicului legist. De data aceasta au trecut șase luni înainte să primesc un răspuns.
„Doamnă Eisenberg,” îmi spune medicul, „vă sun să vă anunț că biletul de la locul suicidului este gata pentru dumneavoastră, îl puteți ridica.”
Vă sun să vă spun că am terminat cu montatul cățelușei dumneavoastră, o puteți ridica.
Vă sun să vă spun că v-am înrămat fotografia, o puteți ridica.
Hainele pe care le-ați lăsat la curățătorie sunt gata, le puteți ridica.
Existau toate șansele să fie fost altfel: majoritatea celor care se sinucid nu lasă niciun mesaj scris. Cu toate acestea, știam cât de mult tânjise să primească o șansă să se explice înaintea fiului pe care îl abandonase atunci când îl dăduse spre adopție în anii 50. Speram că își dorise la fel de mult să îmi lase și mie un bilet, pentru că aveam nevoie de el.
Ultima oară când am văzut-o pe mama în viață, stătea înaintea mea în apartamentul nostru din Rockaway Beach, Queens, cu încheieturile mâinilor bandajate cu fașă albă. Complet machiată și o perucă blondă cu părul lung, arăta ca și Charo. Mă temeam că va reuși să facă ceea ce încercase de două ori și dăduse greș, și continua să amenințe că va face din nou. Mă hăituia. Îmi păsa, o iubeam, îmi doream ca ea să trăiască, să fie mai bine, să fie fericită. Dar eram atât de stânjenită de ea, și rușinată.
„Haide, du-te și fă-o,” am țipat la ea.
Cel puțin eu așa mi-o amintesc. Ne certam și am plecat din apartament. Au trecut zeci de ani de atunci, m=am tot întrebat cum a murit mama și dacă nu fusesem complice la moartea ei, prin faptul că o provocasem.
Anticiparea a lăsat loc uluirii când am recunoscut scrisul familiar al mamei mele -cuvintele subliniate de câte trei ori, exclamații și linii exagerate, cuvinte încercuite și un semn de egalitate — ultimele ei cuvinte.
Îngerul meu, am încercat din răsputeri să nu fac asta.
Cuvintele acestea mi-au fost mângâiere - mama mă iubise. mama mă iertase. Iar acum eram liberă să mă iert la rândul meu.
Gail Eisenberg este o scriitoare din New York City care lucrează la memoriile ei, din care a fost adaptat acest eseu.
Comentarii
Trimiteți un comentariu