Chemarea la o cultura a îngrijirilor paliative
Articol original aici: http://m.huffpost.com/us/entry/us_597cb1e4e4b06b305561d12e/amp
Chemarea la o cultură a îngrijirilor paliative
Îngrijirile paliative, „medicina viitorului,” (Dr. Carlos Centeno) are o dimensiune ce depășește limitele clinicului. Are o dimensiune socială și politică ce izvorăște din principiul ei fundamental - dedicarea de a ușura durerea totală, care include durerea spirituală. Dimensiunea socială și politică a îngrijirilor paliative are potențialul de a vindeca organismul politic vătămat de indiferența sistematică față de ceea ce societatea în genere consideră a fi lipsit de valoare și în afara șansei de succes. Ea vindecă prin normalizarea noilor ecologii ale îngrijirii care prețuiesc și includ pacienții, îngrijitorii, familiile lor și comunitatea în sens mai larg. Tiparul sau rezonanțele romanești, caracteristice îngrijirii paliative, paradoxal, întrupează clasicele virtuți ale înțelepciunii practice (abilități), ale generozității, ale compasiunii, ale curajului, prieteniei și prudenței. Ele oferă o cheie interpretativă pentru funcționarea umană optimă (și care se schimbă în cursul vieții) care vine să completeze și nu să înfrunte medicina curativă sau convențională.
Abordarea îngrijirilor paliative proclamă, prin practicile ei, că modul în care un individ moare contează pentru bunăstarea și sănătatea societății, politicului sau statului în sine. Simplist, modul și motivul din care moare fiecare individ în parte, oricât de anonim sau umil, fie distruge, fie conferă demnitate organismului politic ca întreg. După cum o formula John Donne în urmă cu câteva secole, în cuvinte care continuă să fie la fel de relevante în prezent, „Mor puțin prin moartea fiecărui om, pentru că și eu sunt parte a omenirii.” (MEDITATION XVII, Devotions upon Emergent Occasions)
Cultura noastră modernă intens medicalizată exclud reciproc rațiunea și misterul, definește moartea prin boală drept un faliment, iar procesul morții drept ceva rușinos. Serviciile medicale și lumea politică marginalizează în egală măsură vârstnicii și persoanele aflate la apropierea morții, în timp ce formulează strategii în general ineficiente pentru a preveni moartea datorate violenței și epidemiilor, terorismului și foametei. Decesul în durere și suferință fără îngrijire paliativă și controlul durerii, în sate izolate și cartiere mărginașe, nu prezintă interes politic sau o investiție de buget. Este misiunea îngrijirii paliative să demonstreze că fiecare individ este semnificativ din punct de vedere moral, să restabilească un nivel de calitate a vieții pacienților și familiilor lor acolo unde este posibil, și însoțirea meticuloasă a pacienților în perioada de final a vieții atunci când este necesar.
Îngrijirea paliativă promovează noi tipare și algoritmi care produc o schimbare în bine. După cum observa Sir Julian Huxley în prefața sa la Phenomenon of Man de Teilhard de Chardin, „Evoluția... devine în esență un proces psiho-social, bazat pe transmiterea cumulativă a experienței și a rezultatelor ei, și transmiterea prin intermediului unui sistem organizat de recunoaștere, o operațiune combinată de cunoaștere, sentiment și voință. [Aceasta] conduce la apariția unor noi tipare de cooperare, a unor noi organizări ale recunoașterii, și au oferit posibilități noi și adesea complet neașteptate.” (Huxley Introducere, Phenomenon of Man, Teillhard de Chardin)
Îngrijirile paliative sunt un astfel de „nou tipar de cooperare și nouă organizare a recunoașterii.”
Atragerea sprijinului politic pentru îngrijirile paliative necesită prezentarea acestora într-o lumină pozitivă, chiar dacă va fi una instrumentală: îngrijirea paliativă poate fi o îngrijire preventivă: protejând îngrijitori și membrii familiei față de stresul indus de boală; poate aduce vindecare: abordând răni și fracturi multigeneraționale. Poate sprijini productivitatea și participarea: controlul fundamental al durerii și serviciile esențiale pot restaura autonomia și independența pacienților și a familiilor lor, restaurându-i unii pentru ceilalți, și pentru comunitate. Legiuitorii trebuie să vadă îngrijirile paliative ca o investiție, și nu ca o cheltuială în plus. Dezvoltarea acestora va stimula apariția unei culturi paliative. O cultură paliativă privește prezența și însoțirea în ultimele capitole ale vieții ca o cinste și un privilegiu, nu ca pe o povară; ca o oportunitate de îmbogățire și creștere spirituală pentru pacienți, familii și îngrijitori, și nu ca pe o sarcină îngrozitoare de care ar fi mai bine să o rezolvăm prin suicid asistat.
Lipsa îngrijirilor paliative în peste 80% din lume, lipsa medicinii paliative, care recomandă „medicație narcotică” i-a determinat pe experți să numească această situație drept fiind „pandemia globală a durerii netratate.” (ESMO Conferință de presă, 9.29. 2012) O cultură paliativă are forța de a opri și de a inversa această pandemie, a cărei sursă este indiferența și ignoranța cumulative care provine din perioada de aur a imperialismului. Eradicarea pandemiei, vindecarea organismelor politice bolnave, întrupează harul structural al practicii din paliație unde, holografic, o mică parte deține toată informația necesară schimbării funcționării întregului.
Fiecare echipă de îngrijiri paliative aflată la marginea patului fiecărui pacient cu boală limitatoare de viață, prefigurează și introduce într- comunitate a compasiunii, într-un proces care seamănă întru totul cu terapia cu celule stem administrată la nivelul cordului sistemelor de sănătate. Fiind centrată pe persoană - și nu pe afecțiune, cultura paliativă include fiecare individ marginalizat în întreg, reușind astfel să crească nivelul inteligenței emoționale colective, un marker al evoluției.
Harul pe care-l reprezintă sănătatea creatorii nu poate fi păstrată decât dacă rămânem împreună.
În vindecare, membrele dezbinate se adună la un loc..
În sănătate, trupul e hăruit, sfințenia pătrunde în lume.
("What Are People For," Wendell Berry)
Comentarii
Trimiteți un comentariu