How we grieve - Cum jelim, sau ce inseamna doliul

source: https://www.brainpickings.org/2014/06/09/meghan-o-rourke-the-long-goodbye/

Cum jelim: Meghan O’Rourke despre doliu și despre a învăța să trăim cu pierderea

“Oamenii pe care trebuie să-i iubim devin o parte fizică din nou, săpați în sinapsele noastre, pe magistralele unde se crează amintirile.”

de MARIA POPOVA

John Updike scria în memoriile sale: „Zi de zi, ne trezim puțin mai deteriorați, iar persoana care am fost ieri e moartă. Și atunci de ce, ar putea spune cineva, să ne temem de moarte, când moartea o întâmpinăm mereu?” Și chiar dacă am reuși să ne împăcăm cu propria noastră mortalitate, o teamă primară și sfâșietoare ne străpunge ori de câte ori ne trece prin cap că am putea pierde pe cei care ne sunt cei mai dragi - o teamă care metastazează într-o  jale atotmistuitoare când survine pierderea. În The Long Goodbye, memoriile ei magnifice în care își prezintă perioada în care a fost în doliu după moartea mamei ei, Meghan O’Rourke țese o capodoperă a aducerii aminte și a reflecției, împletite de o inteligență emoțională extraordinară. Poet, eseist, critic literar, și unul din cei mai tineri editori pe care i-a avut New Yorker vreodată, scriitoarea ne relatează o poveste care este profund personală în detaliile ei, și cu toate acestea rezonează din belșug în umanitatea ei mai cuprinzătoare, făcând tangibile complexitățiile dezordonate și adesea inefabile ale cuiva care tocmai a pierdut pe cineva drag, care cunoaște toate acestea mult prea intim, prea chinuitor. Acest lucru face din scrierea ei - din gândurile ei, de fapt - o lucrare deosebit de încântătoare, prin faptul că ea conferă acestui subiect de o dificultate paralizantă precizia emoțională a unui poet, expansiunea intelectuală a unui eseist, și darul unui cititor vorace de a emite aluzii pertinente, excelent plasate la niște genii ale limbajului și vieții cum sunt Whitman, Longfellow, Tennyson, Swift, și Dickinson („poetul suprem al jalei”).

O’Rourke scrie:

Atunci când facem cunoștință cu lumea, știm lucruri pe care nu putem spune de unde le știm. Atunci când facem din nou cunoștință cu lumea după o pierdere, simțim lucruri pe care aproape că le uitasem, lucruri străvechi, aflate la îndemână acum cu un scop.

[…]

Nimic nu m-a pregătit pentru pierderea mamei mele. Nici chiar faptul că știam că avea să moară. O mamă, la urma urmei, este intrarea ta în lume. Ea este scoica în care te-ai divizat și ai prins viață. A te trezi într-o lume fără ea este ca și când te-ai trezi într-o zi într-o lume lipsită de cer: de neînchipuit.

[…]

Atunci când vorbim despre dragoste, ne întoarcem la obârșii, pentru a sublinia momentul acelei căderi în gol. Dar această poveste este povestea unui sfârșit, al morții, și nu are început. O mamă este dincolo de orice noțiune de început. Asta face din ea o mamă: nu poți începe povestea.

În zilele care au urmat morții mamei ei, în timp ce O’Rourke se confruntă cu singurătatea pe care o anticipase și cu sentimentul de rătăcire care îi inundă uimirile, ea contemplă paradoxurile pierderii: cultura noastră tratează jalea - un proces de tulburare emoțională profundă - cu o prescripție rațională grotesc de nepotrivită. Pe de-o parte, societatea pare să opereze după un set de „trebuie” nerostite despre cum s-ar cădea să ne simțim și să ne comportăm în fața durerii; pe de altă parte, observă ea, „avem atât de puține ritualuri pentru a celebra și a externaliza pierderea.” Fără o strategie de coping, ea se trezește că se izolează emoțional și începe să „încremenească în interior” - un sentiment pe care psihologii îl numesc „numbing out” - și descrie astfel deconectarea dintre recunoașterea intelectuală a tristeții și manifestările emoționale inaccesibile:

Era ca și când ai fi stat în apă rece prea mult timp. Știi că ceva nu e în regulă, dar nu începi să dârdâi preț de zece minute.

Dar cel puțin suferința ce urmează pierderii este pregătită de doliul anticipativ din lunile și săptămânile și zilele ce conduc la momentul inevitabil - o realitate deosebit de crudă a unui cancer terminal. O’Rourke scrie:

O parte atât de mare din călătoria cu boala aceasta presupune așteptare. Aștepți programări, aștepți investigații, aștepți „proceduri.” Și așteptarea, în sens mai larg pentru acel moment - pentru MOMENTUL însuși, pentru încheierea alergării.

Elementul cardinal al acestei pierderi anticipatorii pare a fi o împletire de contradicții interioare. O’Rourke observă cu o auto-cunoaștere excelentă propriul resentiment față de obișnuitul întregului proces — iat-o pe mama ei, sorbind dintr-un suc în fața televizorului, într-una din ultimele ei zile de viață - și o compasiune grea, zdrobitoare pentru umanitatea sacră a morții:

Timpul nu se supune poruncilor noastre. Pur și simplu nu-l poți face sacru doar pentru că se face nevăzut.

Apoi era problema trupului - obiectul atâtor anxietăți personale și sociale în viața reală, brusc dezbrăcat de tot controlul în experiența supranaturală a morții iminente. Reflectând experiența de dezorientare inițială în a-și ajuta mama la toaletă și cât de rapid a devenit aceasta o normalitate, O’Rourke consemnează:

Ceea ce făcuse ea pentru noi, pe  când noi înșine deveneam independenți și civilizați în ce privește trupurile noastre. Într-un anume sens mi-a plăcut. Un anumit nivel de teamă legat de trup fusese depășit, și rămăsesem într-o realitate simplă: așa stăteau lucrurile.

Auzisem o mulțime de lucruri despre ideea morții „cu demintate” de când mama era bolnavă. Dar abia aproape de final am început să mă gândesc mai serios la ce presupunea aceasta. Nu simțeam de fapt că era un fapt lipsit de demnitate deteriorarea trupului mamei mele - aceasta era condiția umană. Faptul că a trebuit să îmi ajut mama să ajungă la toaletă a fost dificil, dar a fost natural. Adevărata lipsă a demnității, se pare, este situația în care mori într-un mod în care nimeni nu te îngrijește în felul în care o face familia ta, sau să mori într-un spațiu unde întreaga familie nu are posibilitatea să îți fie alături, și unde este posibil să se întreprindă măsuri agresive și excesive pentru a te menține în viață dincolo de un moment care impune să îngădui morții să se instaleze. Nu îmi doream asta pentru mama. Îmi doream să poată merge acasă. Nu doream să mă prefac că nu murea de fapt.

Printre cele mai dureroase realități ale celor care sunt martori la un deces - una în mod aparte exasperantă pentru personalitățile de tip A - este rapiditatea cu care se alterează corelația directă dintre efort și rezultat, în jurul cărora ne-am clădit viețile. Chiar dacă noțiunea poate părea rațională la suprafață - mai ales într-o cultură care ridică la rang de fetiș etica muncii și „strădania” ca și cheie a succesului — o înfiorare aproape magică mustește undeva dincolo de suprafață, și care va ieși la lumină pe măsură ce contemplăm la neajutorarea și nedreptatea unei morți premature. Observând că „mintea celui care jelește este superstițioasă, căutând semne și minuni,” O’Rourke surprinde următorul paradox:

Una dintre ideile de care m-am agățat în cea mai mare parte a vieții este că dacă mă străduiesc suficient, rezolv orice problemă. Dacă muncesc din greu, voi fi scutită, și voi obține ceea ce-mi doresc, ca să descopăr deschiderea văgăuni căscându-se iar și iar, răpind viața din abis. Acest sistem încâlcit de credințe are o anexă în care se ascunde superstiția. Până de curând, credeam oarecum că dacă auzeam la radio o melodie la care tocmai mă gândisem, însemna că totul avea să fie în regulă. Ce însemna asta? Am preferat să nu îmi dau răspuns la această întrebare. A privi prea de aproape însemna să sparg un balon plin de posibilități.

Dar însăși capacitatea noastră de a gândi irațional - magic, pe alocuri - se dovedește a fi esențială supraviețuirii noastre spiritual vorbind. Fără capacitatea de a discerne din sunetele lipsite de sens ale vieții sunetul unei melodii pline de sens, am fi mistuiți de larmă. De fapt, unul din cele mai poetice pasaje din scrierea lui O’Rourke relatează frământarea ei de a găsi o semnificație transcendentă într-o zi obișnuită, în mijlocul zgomotelor inerente de spital:

Îl auzeam tușind pe bărbatul a cărui familia, ori de câte ori îl vizitau, nu discutau despre nimic altceva decât despre sport și reclame, șezând politicoși în jurul patului lui, de parcă nu puteau vedea încheieturile morții care erau înșiși genunchii lui ce împungeau pătura, dar când plecau, îl îmbrățișau și îi spuneau Te iubim și Ne întoarcem curând, și în vocea lor și în vocea mea și în vocea asistentei care se purta atât de blând cu mama, aranjându-i așternuturile răcoroase și albe în jur, cu o mișcare deosebită a mâinii, auzeam dragoste, o dragoste ce părea o frânghie, și am început să văd un curent electric ce scăpăra oriunde priveam în timp ce mă plimbam pe coridoare, asistente ce se mișcau rapid, mici pete de lumină ce umpleau aerul în linii sinuoase, și priveam acele linii și vedeam în ele funii ale dragostei atunci când eram atât de obosită că abia mai puteam umbla, iar atunci, o voce din cap îmi spunea, Vezi tu dragostea aceasta? Și tot nu crezi?

Nu puteam nega acea voce.

Acum mă gândesc: era epuizarea.

Dar la acea vreme dragostea, Dragostea, era precum niște funii în jurul meu, cabluri care ne pot înălța la etaje superioare - deasupra situației noastre, până pe acoperiș și prin tot spațiul liber de deasupra spitalului, până la ceruri, de unde privim mai apoi în jos la toți oamenii care șofează, mănâncă, fac sex, se uită la televizor, oameni furioși, oameni obosiți, oameni fericiți, care toți fac ceva, toți există —

În săptămânile care au urmat morții mamei ei, melancolia — „tristețea cea neagră, bilioasă, mohorâtă, o înjunghiere în pieptul meu” — vine însoțind o altă emoție intensă, o tânjire paralelă după ceva ce nu-mai-este:

Am trăit o nostalgie acută. Dorul acesta după un timp pierdut era atât de intens încât aveam impresia că o să mă sfâșie în două, ca un copac lovit de trăsnet. Eram - cum se spune - inundată de amintiri. Era o scufundare în trecut care amenința să copleșească orice experiență „rațională” a prezentului, apa ridicându-mi-se tot mai sus, în jurul ramurilor, tot mai sus. Nu-mi păsa deloc de munca pe care o aveam de făcut. Eram mistuită de amintirile unor lucruri aparent triviale.

Dar prezența aproape fizică a pierderii este departe de a fi trivială. O’Rourke, citând un psihiatru ale cărui cuvinte i-au rămas în minte, reușește să surprindă această realitate cu o precizie chinuitoare:

Oamenii care ne sunt cei mai dragi devin parte fizică din noi, săpați în sinapsele noastre, pe magistralele unde se crează amintirile.

Într-un alt pasaj uluitor, O’Rourke descrie imensitatea durerii, emanată prin porii noștri spre lumea ce ne înconjoară:

În februarie, a fost o furtună de zăpadă în New York de două zile. Ceasuri în șir am zăcut pe canapeaua mea, citind, privind zăpada care cădea printre ramurile unui ulm uriaș de afară... cerul cenușiu, apoi de un violet sinistru, noaptea învăluindu-ne, zăpada plutind precum fulgi de cenușă. O mantie albă acoperea copacii, mașinile, buiandrugii și pervazurile. Era ca și una dintre dispozițiile sumbre: melancolică, departe de normal, atingând dorul care ne rămâne, și ne aduce aminte că și noi ne îndreptăm spre moarte, după cum o spune Heidegger. Pierderea este atmosfera noastră: noi, la fel ca zăpada, continuăm să ne prăbușim spre pământ, și în cele mai multe momente, uităm că o facem.

Pentru că durerea pierderii se prelinge în lumea exterioară pe măsură ce experiența interioară sângerează în cea din exterior, e de înțeles - e deznădăjduit de uman - faptul că proiectăm de asemenea însuși obiectul durerii noastre în lumea exterioară. Una din cele mai obișnuite experiențe, notează O’Rourke, este ca cel aflat în doliu să încerce să îl readucă înapoi pe cel răposat - nu literal, ci prin vedere, căutare, semne ale acestuia în tabloul imediat al vieții, simbolism în viața cotidiană. Mintea, la urma urmelor, este o mașinărie care recunoaște tipare, iar atunci când ochiul minții este profund umbrit de un anume obiect, cum este cazul atunci când jelim pierderea cuiva drag, începem să producem tipare. Aducându-și aminte de o anumită zi când a descoperit într-o carte împrumutată de la bibliotecă un scris de mână ce părea a fi al mamei ei, O’Rourke scrie:

Ideea că cel mort nu este întru totul dispărută are un magnetism irezistibil. Am citit ceva care descrie ceea ce am experimentat eu. Mulți oameni trec prin ceea ce psihologii numesc o perioadă de „animism,” în care regăsești persoana decedată în obiectele și animalele din jurul tău, și îți construiești o realitate falsă, realitatea unde ea doar se ascunde, sau e absentă. Aceasta era poziția secretă a celui îndoliat, așa mi s-a părut mie: Trebuie să spun că persoana aceasta este decedată, dar eu nu trebuie să o și cred.

[…]

Acceptarea nu este neapărat ceva ce poți alege dintr-un meniu, cum ar fi să mănânci ouă în loc de pâine prăjită. În schimb, cercetătorii cred în prezent că anumiți oameni sunt predispuși din naștere să își accepte propria moarte cu „integritate” (cuvântul lor, nu al meu), în timp ce alții sunt predispuși la „disperare.” Majoritatea dintre nou, însă, sunt undeva la mijloc, iar una din întrebările pe care le studiază cercetătorii în prezent este aceasta: Cum ar putea cei aflați la mijloc să învețe să își accepte propria mortalitate? Răspunsul are consecințe reale atât pentru cei muribunzi, cât și pentru cei îndoliați.

O’Rourke analizează psihologia și psihologia perioadei de doliu:

Atunci când pierzi pe cineva care îți era apropiat, trebuie să îți reevaluezi imaginea pe care o ai despre lume, și locul pe care îl ocupi tu în ea. Cu cât identitatea ta este mai mult legată de cel răposat, cu atât e mai dificilă munca de efectuat la nivel mintal.

Am citit că primul studiu sistematic asupra durerii cauzate de pierdere a fost condus de Erich Lindemann. Acesta a studiat 101 persoane, mulți dintre ei rude ale victimelor decedate în incendiul de la Cocoanut HGrove din 1942, și a definit această durere drept fiind „senzații de suferință somatică, ce survin în valuri, ce durează de la douăzeci de minute la o oră odată, un sentiment de sugrumare, sufocare cu lipsă de aer, nevoia de a ofta, și un sentiment de gol în stomac, astenie musculară și o suferință intensă subiectivă, descrisă ca o tensiune, sau ca o durere mintală.”

Urmărind istoria studiului acestei dureri cauzate de pierdere, inclusiv faimoasa și adesea criticata teorie a stadiilor formulată de Elisabeth Kübler-Ross în 1969, și care susține o aliniere simplă în secvență a Negării, Furiei, Resemnării, Depresiei și Acceptării, O’Rourke notează faptul că majoritatea oamenilor experimentează această durere nu în stadii secvențiale, ci ca niște stări asemănătoare mareei, care apar în diferite momente, de-a lungul procesului. Ea scrie.:

Cercetătorii cred acum că există „un doliu fiziologic” și un „doliu complicat” (numit și „doliu prelungit”). „Doliul fiziologic” este un termen pentru ceea ce experimentează majoritatea oamenilor. Are un vârf de maximă intensitate undeva în primele șase luni, după care începe să se estompeze. „Doliul complicat” în schimb, nu se estompează, și adesea necesită medicație sau terapie. dar chiar și „doliul fiziologic”... este departe de a fi o trăire plină de blândețe. Simptomele ei includ insomnie sau alte tulburări de somn, dificultăți de respirație, halucinații auditive sau vizuale, tulburări ale apetitului și uscăciunea gurii.

Una din cele mai persistente idei psihiatrice despre doliu, observă O’Rourke, este noțiunea că cineva trebuie să „dea drumul” pentru a putea „merge mai departe” - o propunere frecventă chiar și din partea prietenilor ei, în săptămânile care au urmat morții mamei ei. Și cu toate acestea, nu există metode de coping care să fie potrivite pentru toți, darămite pentru unul singur, după cum pare să sugereze societatea noastră. Nefiind gata să „dea drumul,” O’Rourke găsește alinare în alternativele antropologice:

Studiile au demonstrat că unii oameni în perioada de doliu continuă o formă de relație cu cel decedat, fără a fi observate consecințe patologice. În China, de pildă, cei îndoliați vorbesc regulat cu înaintașii răposați, iar un studiu a demonstrat că persoanele îndoliate din China „își revin mult mai repede în urma pierderii” decât o fac americanii îndoliați.

Eu, însă, nu trăiam în China, iar în acele săptămâni după moartea mamei mele, simțeam că lumea așteaptă din partea mea să absorb pierderea și să merg înainte, ca un fel de războinic emoțional. Într-o seară am auzit pe cineva pe canalul 24 - președintele Statelor Unite ale Americii - anunțând că deliul era un „lux” pe care „nu și-l putea permite în acest moment. Acest model reprezintă o veche etică americană de a te război asiduu cu durerea, aruncându-te cu capul înainte în muncă; ascunsă în ea este o dorință de a evita să ne uităm în direcția morții. Am adoptat un soi de politică „Întreabă, nu spune.” Întrebarea „Ce mai faci?” este o expresie a preocupării, dar după cum spunea tata, cel îndoliat își dă repede seama că nu ar trebui să o ia întotdeauna drept o întrebare în sine... Modul în care cel îndoliat experimentează timpul nu seamănă cu modelul nimănui altcuiva. Doliul care durează mai mult de câteva săptămâni poate părea drept auto-compătimire în ochii celor din jur. Dar dacă ești cel îndoliat, trei luni par o nimica toată - potrivit cu unele studii, după trei luni e posibil să fi încă în plină descindere spre cel mai adânc punct al durerii.

O altă hegemonie occidentală în cultura doliului observă O’Rourke, este privatizarea lui - regula nespusă că doliul este ceva ce facem în zona privată a vieților noastre intime, singuri, departe de ochiul public. Cu toate că vreme de secole doliul privat a fost exteriorizat sub forma jelirii publice, epoca modernă ne-a lăsat văduviți de ritualuri care să ne ajute să facem față durerii noastre cauzată de doliu:

Dispariția ritualurilor de jale afectează pe fiecare, nu doar pe cel care jelește. Unul dintre motivele din care mulți oameni sunt nesiguri despre modul în care să se poarte în preajma unei pierderi este acela că le lipsesc regulile sau convențiile semnificative, și se tem să nu facă greșeli. Ritualurile ajutau comunitatea, oferind fiecăruia un sens cu privire la ce avea de făcut sau spus. Acum, am ajuns la apă.

[…]

Astfel de ritualuri... nu sunt doar despre individ; sunt despre comunitate.

Dorindu-şi „o formalizare a doliului, una care să îi permită exteriorizarea,” O’Rourke plonjează în literatura publicată deja:

Antropologul britanic Geoffrey Gorer, autorul Death, Grief, and Mourning (Moartea, doliul și perioada de jelire), afirmă că, cel puțin în Marea Britanie, Primul război mondial a jucat un rol uriaș în schimbarea modului în care oamenii obișnuiau să jelească. Comunitățile au fost atât de copleșite de numărul impresionat de morți, încât practica jelirii prin ritual pentru fiecare individ în parte s-a erodat. Alte schimbări au fost mai puțin evidente, dar nu mai puțin importante. Mai mulți oameni, inclusiv femeile, au început să muncească în afara casei; în absența celor care să fie prezenți acasă, ca îngrijitori prinipali, moartea a început să survină tot mai des în mediul spitalicesc. Progresul psihanalizei a mutat atenția de la experiența comunitară la cea individuală. În 1917, doar doi ani mai târziu după ce Emile Durkheim scria despre jelire ca despre un proces social esențial, lucrarea „Jalea și melancolia” a lui Freud o definea ca fiind ceva esențialmente privat și individual, mutând această manifestare a jelirii înspre interior. Pe parcursul a doar câtorva generații, citesc, experiența doliului s-a schimbat fundamental. Moartea și jelirea au fost îndepărtate în mare parte din zona publică. Deja prin anii 1960, Gorer nota faptul că mulți oameni considerau că „persoanele sensibile și raționale își pot menține jelirea în control prin forța voinței și a caracterului, nefiind necesară exprimarea ei publică, și o vor îngădui, dacă este neapărat necesar, în privat, în aceeași manieră tăinuită precum... masturbarea.” În prezent, singura noastră modalitate de jelire exprimată în public ia forma urmăririi înmormântării celebrităților și oficialităților. Este obișnuită luarea în derâdere a durerii din preajma morții ca fiind falsă sau voyeuristică („lacrimi de crocodil,” după cum s-a exprimat un comentator referindu-se la jalea celor prezenți la înmormântarea Prințesei Diana), însă cu toate acestea, jelirea are un rol social de seamă. Leader sugerează că ea este mai mult o versiune mediată a unei practici ce o regăsim chiar la soldații din Iliada care jelesc împreună cu Ahile moartea lui Patrocle.

M-am trezit încuviințând la concluziile lui Gorer. „Dacă jelirea este o manifestare respinsă, rezultatul va fi suferința,” scria Gorer. „În prezent, societatea noastră falimentează răsunător să ofere susținere și ajutor... Prețul acestui eșec este nenorocire, însingurare, disperare și comportamentul maladaptativ este foarte frecvent.” Poate că nu este o coincidență faptul că în țările occidentale, cu puține ritualuri de jelire, cei îndoliați raportează mai multă suferință fizică în anul ce urmează decesului.

Ilustrație din „The Iliad and the Odyssey: A Giant Golden Book” de Alice și Martin Provensen. Dați click pe imagine pentru detalii.

Găsind alinare în frumoasa mediație a lui Marilynne Robinson asupra propriei noastre umanități, O’Rourke revine la propria călătorie:

Proveniența stranie a pierderii era atât de intensă încât uneori a trebuit să cred că era o trecere singulară, un privilegiu de un anume fel, chiar dacă în urma ei am rămas cu o înțelegere mai limpede a fragilității noastre umane. Acesta este motivul din care mă simțeam mereu atrasă de deșertul nelocuit: îmi doream să mi se readucă aminte de modul în care lucrurile hrănitoare întrețin viața obișnuită.

Reflectând asupra propriei lupte de a accepta pierderea mamei ei - absența ei, „o absență care a devenit în final o prezență în sine” — O’Rourke notează:

Dacă copiii învață prin expunerea la experiențe noi, cei îndoliați se dezvață prin expunerea la absență în noi contexte. Doliul necesită ca tu să te readaptezi la lume, iar și iar; fiecare „primă” dată generează o fisură care trebuie resetată... Și astfel vei simți întotdeauna un suspans, o groază nespusă / pentru că nu știi niciodată ce ocazie îți va redeschide rana pierderii.

Mai târziu, adaugă:

După o pierdere, trebuie să înveți să crezi că cel decedat e decedat. Aceasta nu vine de la sine.

Printre cele mai înfiorătoare efecte ale doliului este modul în care ne reorientează spre noi înșine, aducând paradoxal în prim plan propria noastră mortalitate și conștiența tot mai clară despre propria noastră efemeritate. Cuvintele lui O’Rourke răsună de un profund disconfort cu privire la legătura noastră existențială comună:

Frica de moarte este atât de primitivă, mă copleșește până la un nivel molecular. În cele mai proaste momente, produce nihilism. dacă voi muri, de ce să nu mor de pe-acum? De ce să trăiesc în această agonie a anticipării?

[…]

Am fost incapabilă să scap de întrebările astea: Ce să facem cu înțelegerea faptului că murim? Ce înțelegere trebuie să faci cu mintea ta ca să nu înnebunești de teama nenorocirii, o nenorocire în care nimeni nu alege să intre de bună voie? Poți crede în Dumnezeu și în rai, dacă ai capacitatea de a crede. Sau, dacă nu o ai, poți face ceea ce a făcut un stoic precum Seneca, și să alungi departe situația teribilă de a înțelege că dacă moartea este într-adevăr o formă de extincție, nu te va durea, sau nu o vei experimenta. „Ar fi îngrozitor dacă ai rămâne în acea stare; dar e necesară, când va fi să vină,” scrie el.

Dacă această logică nu te consolează, poți alege, la fel cum au făcut-o Platon și Jonathan Swift, să crezi că de vreme ce moartea este firească, iar zeii trebuie că există, nu poate fi ceva rău. După cum o spunea Swift, „E imposibil ca ceva atât de natural, de necesar și de universal cum este moartea, să fi fost vreodată intenționată de Providență ca ceva rău pentru omenire.” Și Socrate, „Sunt gata să recunosc... că ar trebui să fiu îndurerat de moarte, dacă nu aș fi convins înainte de toate că mă voi duce la alți zei care sunt înțelepți și buni.” Dar cuvintele lor sunt o palidă consolare acelora dintre noi care nu avem zei spre care să ne îndreptăm. Dacă iubești lumea aceasta, cum poți privi înainte spre momentul când o vei părăsi? Rousseau scria, „Cel care pretinde că privește moartea în față fără teamă, minte. Toți oamenii se tem de moarte, aceasta este marea lege a ființelolr raționale, fără de care întreaga specie umană ar fi distrusă de îndată.”

Și totuși, O’Rourke ajunge la aceeași concluzie la care a ajuns și Alan Lightman în sublima sa meditație asupra dorinței noastre de nemurire când scrie:

În absența morții, viețile noastre și-ar pierde forma: „Moartea este mama frumuseții,” scria Wallace Stevens. Sau după cum o formula unul dintre personajele operei White Noise a lui Don DeLillo, „Cred că e o greșeală să îți pierzi conștiența morții, chiar teama de moarte. Nu este oare moartea hotarul de care avem nevoie?” Nu e clar dacă DeLillo dorește ca noi să fim de acord cu acastă afirmație, dar eu cred că trebuie. Iubesc lumea aceasta mai mult prin faptul că știu că e trecătoare.

[…]

Ai putea gândi că trăind cu un concept atât de rudimentar îți vei distruge viața, și uneori chiar a fost dificil. Dar alteori, am experimentat lumea cu mai puțină teamă și mai multă claritate. Nu conta dacă a trebuit să stau la o coadă două minute în plus. Am putut conștientiza senzațiile de culoare, sunet, viață. Cât de ciudat e faptul că trăim pe planeta aceasta și ne-am făcut cutii cu cereale, și cărucioare de cumpărături, și gumă de mestecat! Că am ales să renovăm clădiri maiestuoase și vechi de bănci și am înființat în locul lor noi filiale Trader Joe’s! Suntem precum niște furnici într-un borcan cu zahăr, iar într-o zi, borcanul se va goli.

Unul dintre meteoriții Perseide observat deasupra Parcului Național Joshua Tree (Imagine: Joe Westerberg / NASA)

Această conștientizare a trecerii noastre, a micimii noastre și creșterea paradoxală a stării noastre de „viu” pe care toate acestea le produc par a fi singura noastră alinare din încleștarea durerii de doliu, cu toate că fiecare ajungem la aceasta în mod diferit. Tatăl lui O’Rourke a abordat-o dintr-un unghi diferit. Readucându-și aminte de o conversație avută cu acesta într-o seară de toamnă - în care nu te poți abține să nu îți aduci aminte de ecoul frumoaselor, chiar dacă puțin nesăbuitelor cuvinte memorabile ale lui Carl Sagan’s  — O’Rourke scrie:

„A început ploaia meteoriților Perseide,” mi-a spus el. „Iar eu am luat cina pe terasă, apoi m-am întins pe șezlong privind la stele, așa cum obișnuiam să fac împreună cu mama ta” — la un moment dat a încetat să îi mai spună Mami — „și asta mă ajută. Poate că pare ciudat, dar ședeam acolo, privind înspre cer, și m-am gândit, ‘Nu ești decât o mână de țărână.’ Și mi-a fost de ajutor. Mi-am îngăduit să mă gândesc la lucruri la care m-am temut atât să mă gândesc și să le simt. Și mi-a permis să fiu acolo - să fiu prezent. Indiferent de modul în care arată viața mea, indiferent de pierderea mea, toate acestea sunt o nimica toată în fața întregii existențe… Ploaia de meteoriți a schimbat ceva. Priveam din cealaltă parte a telescopului înainte: Priveam la lucruri care nu erau acolo. Acum privesc la toate lucrurile care sunt aici.”

O’Rourke continuă prin a reflecta la această calitate de schimbare a percepțiilor pe care o deține pierderea:

Nu este o problemă peste care trebuie să treci sau de care trebuie să te vindeci. Nu; e o problemă de a învăța să trăiești cu această transformare. Pentru că pierderea este transformatoare, în moduri bune și rele, o încâlceală de schimbări care nu pot fi depănate în ilustrații narative obișnuite. E prea centrală pentru a fi posibil una ca asta. Nu este o ieșire dintr-un cocon, ci un copac care crește ocolind cumva o piedică.

Într-una din cele mai frumoase pasaje din carte, O’Rourke surprinde sensul spiritual al morții într-o anecdotă ce ne aduce în minte expresia lui Alan Lightman a ujnei „experiențe transcendente” precum și consolarea lui Alan Watt în ce privește unicitatea universului. Iată cuvintele ei:

Înainte să risipim cenușa, am avut o experiență stranie. M-am dus să alerg. Urăsc alergatul când e rece, dar după ce am petrecut atât de mult timp în casă în moartea iernii, eram plină de exuberanță. Alergam ușor prin pădurea golașă, pe lângă casa mea preferată, așezată pe un deal, și când m-am întors, am apucat la stânga, pe drum. Pe ultima lungime, am prins viteză, aerul era înghețat, și am avut senzația că mă ridic deasupra pământului. Lumea a devenit verzuie. Strălucirea zăpezii și a copacilor s-a intensificat. Eram aproape amețită. Dincolo de orizontul strălucitor și străjuit de vârfurile cuminți ale copacilor, am înțeles, existau lumi dincolo de percepțiile noastre de zi cu zi. Mama mea era undeva acolo, inaccesibilă pentru mine, dar nepieritoare. Sângele îmi gonea prin vene iar zăpada și copacii scăpărau în lumina verzuie. Copleșită de bucurie, m-am oprit, încremenită, în mijlocul drumului, simțindu-mă ca un actor într-o piesă de teatru care nu înțelege, și nici nu simte nevoia să înțeleagă. Apoi am țâșnit pe aleea din fața casei și am deschis ușa, iar în timp ce căldura m-a lovit în față, limpezimea a ceea ce văzusem s-a spulberat.

Am mai avut o intuiție asemănătoare odată, când eram copil, în Vermont. Mă îndepărtam de casă, ducându-mă să deschid poarta din capătul aleii ce ducea la garaj. Era toamnă. Când mi-am pus mâinile pe poartă, lumea a prins să strălucească, cu putere, ca niște frunze de toamnă, iar eu am ieșit din mine, și am înțeles că eram parte dintr-o carte magnifică. Ceea ce cunoșteam sub numele de „viață” nu era decât o versiune subțire a ceva mult mai mare, ale cărei pagini nu fuseseră încă scrise. Ce aveam să fac, cum aveam să trăiesc - era cunoscut deja. Stăteam acolo încremenită, și un soi de pace îmi zumzăia prin sânge.

Un necredincios care s-a rugat pentru prima oară în viață atunci când a murit mama ei, O’Rourke citează luminoasa meditație a Virginiei Woolf asupra spiritului și scrie:

Aceasta este cea mai apropiată descriere a ceea ce am simțit în toată viața mea. Intuiesc că există un tipar în spatele țesăturii, chiar și în țesătura doliului; poate că tiparul acela nu mă va duce în rai și nu îmi va ajuta conștiința să supraviețuiască - sincer, nu cred că o face - dar există undeva, în neuronii noștri și în sinapsele lor, acest lucru mi-e clar. Nu suntem transparenți cu noi înșine. Dorurile noastre sunt precum niște draperii grele ce se unduiesc, ușor, în vânt. Le dăm nume. Dar știu un lucru: Oare această senzație a unei entități „diferite” - senzația aceasta a unui univers imposibil de real ce depășește cu mult abilitatea noastră de a-l înțelege - presupune că există sens în jurul nostru?

[…]

Am învățat o mulțime de lucruri despre modul în care gândesc oamenii despre moarte. Dar aceasta nu m-a învățat neapărat mai multe despre mama mea răposată, despre locul unde se află ea, despre starea ei de acum. Atunci când i-am ținut trupul în mâini, când nu mai era decât cenușă neagră, nu am simțit nicio conexiune cu ea, dar îmi spun că poate e suficient să fii încă materie, să te întorci în țărână și să fii „reamestecat” într-o pate a unei noi ființe vii, a unei noi materii organice. Poate că există o oarecare mângâiere în această continuare a existenței.

[…]

Mă gândesc în fiecare zi la mama, dar nu la fel de intens cum o făceam cândva. Îmi traversează gândurile precum o pasăre cardinal primăvara, zburând undeva la marginea câmpului tău vizual: surprinzător, cu drag, și dusă e.

The Long Goodbye este o lectură remarcabilă în totalitatea ei - genul de scriere care vorbește cu o duritate blândă celor mai ascunse părți ale noastre, cele pe care ni le protejăm cu cea mai mare tenacitate, dar pe care tânjim cu cea mai mare disperare să le simțim aduse la viață. Citiți de asemenea și Alan Lightman în găsirea consolării în efemeritatea noastră și Tolstoi asupra găsirii unui sens într-o lume lipsită de sens.